Python-ul este un limbaj de programare relativ nou: a fost creat de Guido van Rossum în 1989. Și astăzi Guido este principalul autor al acestui limbaj, rolul lui central în stabilirea direcției în care trebuie să meargă Python-ul fiind reflectat și în denumirea ce i-a fost acordată de comunitatea pythonistă: Dictator Binevoitor pe Viață (Benevolent Dictator for Life - BDFL).

Denumirea limbajului nu provine -  cum s-ar aștepta mulți - de la cunoscutul șarpe constrictor - Piton (eng. Python) ci de la serialul de televiziune Monty Python's Flying Circus, serial foarte apreciat de van Rossum. Datorită puterii, eficienței, eleganței și relativei ușurințe în învățare, Python a ajuns unul dintre cele mai folosite limbaje de programare: momentan este pe locul șapte pe stackoverflow ca număr de întrebări. Mari organizații folosesc azi Pyhon-ul pe bază zilnică: NASA, Google, Yahoo!, CERN, Dropbox și multe, multe altele. Aproape în toate distribuțiile Linux GNU Python-ul este o componentă standard. Mare parte din softul pentru Un laptop pentru fiecare copil XO, dezvoltat acum  de Sugar Labs, este scris în Pyhton iar Libre Office intenționează să înlocuiască tot codul în care este scris (Java) cu Pyhton. Tot din motivele enumerate mai sus, multe instituții din învățământul liceal și universitar din occident adoptă Python-ul ca cel mai potrivit limbaj pentru a preda bazele informaticii.

Python-ul este un limbaj dinamic (interpretorul îl transformă în cod de octeți în timpul execuției) precum PHP sau Perl, multifuncțional (a fost asfel proiectat încât să poată fi folosit pentru a dezvolta diverse tipuri de software) și de nivel înalt (prezintă un grad mare de abstractizare față de codul-mașină - astfel încît se aseamănă mai mult cu limbajul natural decât cu codul-mașină - ceea ce-i conferă eficiență și citibilitate sporite). De asemenea este un limbaj cu tipizare dinamică (dynamically typed) - interpretorul încearcă să stabilească tipul variabilelor și obiectelor în timpul execuției (at runtime). Aceasta înseamnă că tipul variabilelor nu trebuie declarat înainte de a le atribui o valoare. În funcție  de valoarea pe care i-o atribuim unei variabile, interpretorul va încerca să stabilească tipul acesteia în timpul execuției. De exemplu, dacă în C++ declarăm o variabilă și îi atribuim o valoare în felul următor:

int i = 1;

în python scriem:

i = 1

În multe limbaje - PHP, C++, Java - pentru a arăta sfârșitul unei instrucțiuni se folosește caracterul ;, iar pentru a arăta că mai multe instrucțiuni fac parte din același bloc instrucțional se încadrează acestea între acolade ({ }), în python fiecare instrucțiune este pusă singură pe un rând (deși se poate prelungi o instrucțiune pe mai multe rânduri, din motive estetice, punându-se \ când se trece la rândul următor), iar indentarea este cea care arată/stabilește ce instrucțiuni formează un bloc instrucțional: instrucțiunile succesive, care sunt indentate cu același număr de spații (de obicei patru, dar uneori și două), formează un bloc instrucțional. De exemplu, dacă în PHP un bloc decizional se scrie: 

<?php
if ($a > $b) {
    echo "a este mai mare decat b";
} elseif ($a == $b) {
    echo "a este egal cu b";
} else {
    echo "a este mai mic decat b";
}
?>

același cod se scrie în Python:

if a > b:
    print "a este mai mare decat b"
elif a == b:
    print "a este egal cu b"
else:
    print "a este mai mic decat b"

Se observă lipsa punctului și virgulei (care în PHP au rolul de a indica/stabili sfârșitul unei instrucțiuni) și lipsa acoladelor (care în PHP încadrează un bloc instrucțional), în schimb fiecare instrucțiune print trebuie indentată cu același număr de spații.